Cand au plecat,nu stiam exact ce aveam sa fac cat o sa stau singura.Promiteau ca se intorc, desigur...dar cand? Probabil aratam ca un copil parasit pe o banca intr-un parc.O chestie fara ţel ,fara nicio direcţie.Si am stat asa mult.Prea mult.De atat de mult ce am stat a apus si soarele.Si am simtit nevoia chiar atunci sa vorbesc cu cineva.Dar vroiam asta doar atunci.Mai tarziu era prea tarziu si nu mai vroiam.Eram subiectul celor prea multe banci insirate in fata mea.Exact ca un copil parasit.Fiecare miscare,desi erau foarte putine,erau in atentia acelor oameni.Ce melancolic li se parea toata şarada asta...Oricum cand soarele a trecut pe dupa casa din spatele meu am stiut ca s-a terminat si ziua aia si eu tot copilul parasit ramasesem.Cat de repede trece timpul urmarind oamenii.Asta pana cand oamenii deveneau intunecati din lipsa de soare.Nu-i mai vedeam asa bine.Nu poti sta atata timp pe banca singura in toata disperarea aia doar din ignoranta unora.Asa ca m-am suparat.Cand au venit...nu stiu de ce s-au obosit sa o mai faca,am plecat.Eu inainte.Pentru oameni era regasirea copilului parasit.Pentru mine era doar sora mea in spatele meu mergand dupa ce a apus soarele.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu