Cum este cu adevarat disperarea....atunci cand nu sti de ce te implici si tot ce simti e doar un gol.Nu am inteles nici macar acum ce a fost cu adevarat.Implica-te si vei simti durerea.Nu te implica si te vei intreba cum era sa simti..golul.Si singura alinare mi-am gasit-o in soare..Si mi se pare ca aberez si ca exagerez ca nu e posibil..si oricum nu intelege nimeni pentru ca nu am dat nici detalii...Incercand sa definesc acel sentiment,imi amintesc de o vasta insomnie si remuscare ca si cand nu as fi facut nimic..nici macar nu aveam ce sa fac.Si cum e posibil sa torturezi un om fara intentie sa simta cum ii se scurge viata prin fiecare respiratie fara ca macar sa stie de ce..Un om care este torturat in acest fel se tortureaza singur..una dintre concuziile la care am ajuns.Ce mi-ar placea cel mai mult ar fi sa gasesc o cale,o scapare,dar nu doar pentru mine..sa ma agat de o replica ,de o solutie..O alta concluzie la care am ajuns este ca dragostea adevarata este intotdeaua impartasita,altfel spiritul si iubirea nu vor mai exista nici macar in speranta.Ceea ce ma chinuie este ca oamenii raman cu o idee fixa pana la schimbarea situtiei si o data cu aceasta si a ratiunii.Nu m-am considerat niciodata o persoana condusa de ratiuni sau cu privirea dreapta...am incercat sa gasesc solutii pentru altii si acum nu gasesc nimic pentru mine.Asta e disperarea.Disperarea mea.As adauga ca sentimentul asta ma sfarseste intr-un fel in care nu ar trebui sa fie posibil...Si totul implica cuvintele..unii nu-si dau seama ca atunci cand scriu, acele cuvinte sunt ori dinamice ori lipste de orice viata,triste sunt spuse doar pentru a adauga un regret pentru a te hrani cu amintirile cuvinteleor...fara insa sa iti amintesti cum era senzatia aia cu adevarat...Si mi-a batut inima cand am scris asta.In final totul este o abureala sau un adevar sau este ce am simtit eu.
