Aberez...iar

Cum este cu adevarat disperarea....atunci cand nu sti de ce te implici si tot ce simti e doar un gol.Nu am inteles nici macar acum ce a fost cu adevarat.Implica-te si vei simti durerea.Nu te implica si te vei intreba cum era sa simti..golul.Si singura alinare mi-am gasit-o in soare..Si mi se pare ca aberez si ca exagerez ca nu e posibil..si oricum nu intelege nimeni pentru ca nu am dat nici detalii...Incercand sa definesc acel sentiment,imi amintesc de o vasta insomnie si remuscare ca si cand nu as fi facut nimic..nici macar nu aveam ce sa fac.Si cum e posibil sa torturezi un om fara intentie sa simta cum ii se scurge viata prin fiecare respiratie fara ca macar sa stie de ce..Un om care este torturat in acest fel se tortureaza singur..una dintre concuziile la care am ajuns.Ce mi-ar placea cel mai mult ar fi sa gasesc o cale,o scapare,dar nu doar pentru mine..sa ma agat de o replica ,de o solutie..O alta concluzie la care am ajuns este ca dragostea adevarata este intotdeaua impartasita,altfel spiritul si iubirea nu vor mai exista nici macar in speranta.Ceea ce ma chinuie este ca oamenii raman cu o idee fixa pana la schimbarea situtiei si o data cu aceasta si a ratiunii.Nu m-am considerat niciodata o persoana condusa de ratiuni sau cu privirea dreapta...am incercat sa gasesc solutii pentru altii si acum nu gasesc nimic pentru mine.Asta e disperarea.Disperarea mea.As adauga ca sentimentul asta ma sfarseste intr-un fel in care nu ar trebui sa fie posibil...Si totul implica cuvintele..unii nu-si dau seama ca atunci cand scriu, acele cuvinte sunt ori dinamice ori lipste de orice viata,triste sunt spuse doar pentru a adauga un regret pentru a te hrani cu amintirile cuvinteleor...fara insa sa iti amintesti cum era senzatia aia cu adevarat...Si mi-a batut inima cand am scris asta.In final totul este o abureala sau un adevar sau este ce am simtit eu.

Muguri de cireş

Coloreaza lumea acoperita de muguri de cires si iubeste soarele pentru ca nu va zambi la nesfarsit.Aminteste-ti cum era primavara trecuta.In martie.Iubeste sa razi si iubeste sa razi in soare.
Asta ii spunea Olga primaverii atunci cand se plimba printre ciresii inmuguriti cu primavara in buclele-i castanii.

O parte din monologul Olgai:"Si m-a prins de mana si mi-a aranjat o floare in par...o floare cu miros fraged.Si a zambit,cu un zambet necunoscut si sincer.Un zambet la primaverii.Apoi a inceput sa alerge,iar eu l-am urmat.M-a pierdut pe o poteca cu soare, mana rece cu chipul cald si parul in care isi atintea soarele razele.."
Cadeau din cer flori de cires si ningea cu soare.Si n-a stiut e el sau primavara.Si nu era nici el,nu era nici primavara,era fericirea.
Atunci cand si-a dat seama,Olga n-a mai asteptat..A fugit inapoi pe camp si in casa.Urmatoare zi,era deja in drum spre Franta.Presata in jurnalul ei era floarea de cires.Langa era desenat campul si ciresul,iar sus scria:"Din dragostea celui care a scuturat ciresul..."
Franta era amalgamul de cires si soare dintotdeauna.Purta la gat simplul medalion care insemna ceva diferit pentru fiecare.Pentru ea insemna ascunderea sentimentelor..Protectie.A venit in Franta sa scrie.Incearca sa gaseasca cuvantul pentru a descrie soarele si ciresul.

Alta parte din monologul Olgai:"Vino cu mine!"


Am gasit cuvantul:"soarele si ciresul"

Mi-e dor sa-mi spui:"Iubirea-ti sta in cui!"

Sa ne intoarcem..CEALALTA:nu.Plutesc.Vantul aduce odata cu el strigate,ganduri si aduce timpul.Este primavara in februarie.Ma uit la undele apei si vad cerul.Cerul ne misca,copila.Dar preferi sa nu-ti zic asa.Esti o tanara cu parul parca facut din copacii oglinditi in lac.Soarele se se pregateste sa apuna,va disparea prin trestii.Luna sta pe cerul limpede,curat al amurgului timpuriu.E la fel de lucida ca soarele....Priveste vantul cum imi despica suvitele castanii,cum iti atarna raul la picioare.As vrea sa fie vie amintirea pe care o asemui acestor momente.Cand eram copii,vara,cand ne jucam de-a-vati-ascunselea.Atunci nu credeai in maturizare.Nu credeai ca vom pierde timpul.Nu credeai decat in jocul nostru.Credeai in vantul subtire al verii.E iarna,insa.Pasarile ciripesc.Dar vreau sa ramana soarele.Cu umbrele deschise si privirea lui dogoritoare.Daca ar fi sa atribui acum o stare,o dorinta,un miros,un cantec,o persoana acestui timp,ar fi cu siguranta acestea..Ma simt calma,ma simt vant cu soare.Imi doresc sa fiu copil,sa raman copil.Miroase a alge,a lac,miroase a primavara devreme,miroase a vant.Aleg "Zmeu" de la Vama Veche..."n-ai stiut sa traagi de sfori/am cazut de mii de ori.."Il vreau pe EL.Dar Alexandra ,draga,El nu exista(era clar,esti prea visatoare insa).Adio,Soare.Adio,luna..Avionul pare o infinitate de alb pe patura de nori.A disparut,la fel ca lua,in plapuma de nori.Lacul ne misca de-a lungul malului.Am pierdut soarele prin trestia animata doar de umbrele ramase.Tu imi tii umbra.Malurile sunt calme.Doar tu vorbesti.Imensitati de sunte menite sa enerveze sau doar sa sparga ecoul mut si frigul de care am atata nevoie...Un cantec spune:"micile cuvinte sunt facute pentru tacere..Nu vorbi!"Sensul lor se pierde,se invecheste odata cu vantul atunci cand TU uiti insemnatatea lor.Am mintit,nu a disparut soarele.Nu inca.Nu ti-am aflat rostul,copila.Vrei sa fim libere,sa zburam sau vrei sa avem coltul nostru de lac.Lebede libere plutind pe lac.Sa lasam urme in soare,umbre pe umbre.Dar esti doar o copila.Asa sunt si eu.

Spinii-a doua parte

August.Campul tremura in amalgamul de soare rece si vantul caldut,atat de nepasator aducand cu el praf si pulbere si vise si tot ce putea lua cu el in dezamagirea ca nu le va mai auzi vreodata.Ganduri care nu incetinesc,menite sa deruteze.Mirosul campului e profund si asa esti si tu.Tu cu sfera ta luminoasa si calda,atat de departe.Baiatul:M-as transforma in vant,iubito,de as putea ajunge la tine!Persoana iubita:Dar nu esti vant..Baiatul:Nu inteleg...de ce?Persoana iubita:Vezi,apune soarele.Plec.

Analogie.Pagina de jurnal.Nu existi si-mi lasi un gol in suflet.Tocmai pentru ca nu existi.Gelozia este o optiune.Multi o aleg.Dar gelozia face parte din iubire si iubirea face parte din noi,din noi doi.Aiurea.

Martie.Ziua fara viata.Am venit la tine si te-am oprit din mers.Te-ai uitat in ochii mei,probabil sa deslusesti ce gandesc.E greu,nu?Mi-a placut dezorientarea ta,atunci cand nu am spus nimic.N-ai intrebat.Mai condus pe o banca.O banca veche,de pe o straduta pietruita,tot veche.M-am uitat la tine iar,erai senin.Eu eram departe.Ti-am simtit oricum frica.Probabil tot eu ti-am implantat-o.Tarziu.

Analogie.Ultima noapte.Suntem fantome.Fantome ale deznadejdilor si disperarii,suflete vii,dar moarte la suprafata.Inuman de realisti,ne lasam prada vietii.Viata ne merita,noi nu o meritam pe ea.Asa ca ne alegem drumul.Esti de fapt un om.La asta ma asteptam..Unde se duce tot ce scrii?Daca va ramane,atunci iti voi spune.

Spinii

Ianuarie.N-a mai plouat de mult.Picaturile par calde si sunt atat de taioase.As vrea ca timpul sa se incheie aici si acum,desi sunt singura,iar agonia de alb din jurul meu ma ameteste.Lacul este atat de tanar si trist.Lacul-o femeie alba,fara de miscare.Moarta.Vantul isi infinge radacinile reci in parul meu,miscandu-se haotic,acoperindu-mi privirea,si cu ea si lacul....
Analogie:Ianuarie devreme.Mi-ai zis:Te iubesc.Nici tu nici eu nu suntem primii care folosesc cele doua cuvinte.El:Dar cand iti zic "te iubesc" simt ca am in mine si lumina si ura..si....Copila:Dar este un cliseu!El:Nu am sa exprim...Uite-te in jur,iubito!Esti singura...Atunci s-a intors cu fata la malul lacului si malul era pustiu,nemiscat.
Ianuarie tarzie:Un chip fara nume,o lacrima ajung.Pentru totdeauna.Poti modela visele asa cum vrei,dar tot asa de usor ramai si cu dezamagirea.Asa ca zambeste,pentru ca visele vor veni si vor pleca,iar tu ramai cu amintirile unor luni de iarna trecute.Amintirile calde ale unor prieteni carora nu le pasa ce esti.
Analogie:Mai.Cerul e mat.Din nou.Mi-ai strans degetele calde cu mana ta rece,atat de rece.Am vrut sa-mi trag mana dintr-a ta,dar mana mea parea doar un copac fara de miscare.Nu am putut sa mi-o scot din stransoare.Te-am asemanat cu un copac,desi ideea parea ciudata.Un copil-copac,pentru ca eram amandoi doar niste copii.Imi placea sa te am langa mine.Ma gandeam adesea daca Eram soare,iar tu cer.Iar bate vantul.Prea nelinistitor.
Toamna.Soarele straluceste in amurg.Frunzele se ridica si roiuri dezorientate .Mi-e dor de mare,de lungile priviri inapoi pe care le faceam adesea,atunci can inotam in larg doar ca sa fiu departe.Sa ma simt singura,sa pot sa gandesc orice...Sa stiuca ma aflu ata de departe de pamant,cu soarele deasupra mea stralucind,stiind ca sunt doar eu ,marea si iluziil.Oamenii care sunt inca la mal.Ma striga,dar eu nu vreau sa ma intorc...In calmul golfului imi zic:De ce masura iubirii este pierderea ei?
Analogie:Femeia cu parul de foc:Ti-am zis ca timpul vindeca tot!Iar noi oamenii nu intelegem de ce ni se intampla tot felul de lucruri,pentru ca am crezut mereu ca totul este cum ar trebui sa fie.Nu mi-a pasat ca singura trebuia sa -mi fac viata,ci am lasat-o sa curga...El:te rog!Fata cu parul ca focul:Nu!El:Dar..Fata cu parul ca focul: te iubesc!Uita ce am zis!Timpul vindeca totul...

Va urma..

Repulsia

Conturul i se pierdea in intuneric in timp ce se adancea in umbra.Strania umbra care i-a fost lumina pana acum.Asa cum o strabate fiorul negrului adanc intiparit in pielea alba,socanta.Bratele i se pierdeau si ele parca insangerate in alternanta de culori,menite sa o evidentieze.Nu intelegea intunericul pentru ca i-a fost frica sa-l strabata...asa cum si luminii ii este frica sa-l strabata...Probabil ca a ajuns acolo in lunga reprimare a amintirilor..Nimeni nu se pricepea bine la reprimat amintiri neplacute.Ea era soare acolo unde oamenii vedeau umbra,acum e doar o umbra.Voia sa lesine acolo unde nu putea accepta adevarul,prea dureros,prea aberant sa-l vrea.Cum sa isi ascunda fata incat sa nu o mai vada,cum sa se ascunda de ea insasi cand era chiar acolo.In ea....Sa se sfasie,scrasnind de durere,apasand adanc pe coaste pana o dureau degetele de efort?Sa faca un lucru necugetat si copilaresc pentru ca nu intelegea....?Era atat de scurt timpul si atat de multa durere insignifianta care o rupea pe dinauntru,ii mutila sentimentele intr-un amalgam de ura si repulsie...Mai bine se inchidea.Si asta a si facut...Imi da fiori..

Departe

Inchidea ochii doar pentrua nu mai vedea oroarea.Pleopele i se strangeau cu putere ca intr-o menghina,sporindu-i durerea.Simtea arsita ca dintr-un cazan cu smoala si se zbatea si se zbatea in neputinta...Pielea ii ardea si se simtea devorata pe dinauntru.Inchide din nou cu disperare ochii,erau acum si mai aproape.si cheia nu era la ea,cauta ceva de care sa se agate.Si aici nu mai era vorba de speranta,ci de ochii lui,poate de figura lui,ce o privea si acum cu dispret.Se simtea murdara de vina si incapabila de fi iertata.Dar el vine,si o ridica.Atunci disperarea o cuprinde cu totul,si totusi ea nu deschide ochii.Sa vada...credea ca au luat-o,demoni mici si rai,dar era el cum de nu-si dadea seama...O tine asa,pe brate nestiind ce sa faca.Nu era sigur si nu stia de ce venise.O ridica la nivelul lui si ii propteste capul pe umar.Perle de lacrimi rasfirate pe jos,sunetul lor ascutit loveste podeaua.Linistea de mormant se amplifica si se sparge in lacrimi reci si multe...E timpul sa uiti,Otilia...