Spinii-a doua parte

August.Campul tremura in amalgamul de soare rece si vantul caldut,atat de nepasator aducand cu el praf si pulbere si vise si tot ce putea lua cu el in dezamagirea ca nu le va mai auzi vreodata.Ganduri care nu incetinesc,menite sa deruteze.Mirosul campului e profund si asa esti si tu.Tu cu sfera ta luminoasa si calda,atat de departe.Baiatul:M-as transforma in vant,iubito,de as putea ajunge la tine!Persoana iubita:Dar nu esti vant..Baiatul:Nu inteleg...de ce?Persoana iubita:Vezi,apune soarele.Plec.

Analogie.Pagina de jurnal.Nu existi si-mi lasi un gol in suflet.Tocmai pentru ca nu existi.Gelozia este o optiune.Multi o aleg.Dar gelozia face parte din iubire si iubirea face parte din noi,din noi doi.Aiurea.

Martie.Ziua fara viata.Am venit la tine si te-am oprit din mers.Te-ai uitat in ochii mei,probabil sa deslusesti ce gandesc.E greu,nu?Mi-a placut dezorientarea ta,atunci cand nu am spus nimic.N-ai intrebat.Mai condus pe o banca.O banca veche,de pe o straduta pietruita,tot veche.M-am uitat la tine iar,erai senin.Eu eram departe.Ti-am simtit oricum frica.Probabil tot eu ti-am implantat-o.Tarziu.

Analogie.Ultima noapte.Suntem fantome.Fantome ale deznadejdilor si disperarii,suflete vii,dar moarte la suprafata.Inuman de realisti,ne lasam prada vietii.Viata ne merita,noi nu o meritam pe ea.Asa ca ne alegem drumul.Esti de fapt un om.La asta ma asteptam..Unde se duce tot ce scrii?Daca va ramane,atunci iti voi spune.

Spinii

Ianuarie.N-a mai plouat de mult.Picaturile par calde si sunt atat de taioase.As vrea ca timpul sa se incheie aici si acum,desi sunt singura,iar agonia de alb din jurul meu ma ameteste.Lacul este atat de tanar si trist.Lacul-o femeie alba,fara de miscare.Moarta.Vantul isi infinge radacinile reci in parul meu,miscandu-se haotic,acoperindu-mi privirea,si cu ea si lacul....
Analogie:Ianuarie devreme.Mi-ai zis:Te iubesc.Nici tu nici eu nu suntem primii care folosesc cele doua cuvinte.El:Dar cand iti zic "te iubesc" simt ca am in mine si lumina si ura..si....Copila:Dar este un cliseu!El:Nu am sa exprim...Uite-te in jur,iubito!Esti singura...Atunci s-a intors cu fata la malul lacului si malul era pustiu,nemiscat.
Ianuarie tarzie:Un chip fara nume,o lacrima ajung.Pentru totdeauna.Poti modela visele asa cum vrei,dar tot asa de usor ramai si cu dezamagirea.Asa ca zambeste,pentru ca visele vor veni si vor pleca,iar tu ramai cu amintirile unor luni de iarna trecute.Amintirile calde ale unor prieteni carora nu le pasa ce esti.
Analogie:Mai.Cerul e mat.Din nou.Mi-ai strans degetele calde cu mana ta rece,atat de rece.Am vrut sa-mi trag mana dintr-a ta,dar mana mea parea doar un copac fara de miscare.Nu am putut sa mi-o scot din stransoare.Te-am asemanat cu un copac,desi ideea parea ciudata.Un copil-copac,pentru ca eram amandoi doar niste copii.Imi placea sa te am langa mine.Ma gandeam adesea daca Eram soare,iar tu cer.Iar bate vantul.Prea nelinistitor.
Toamna.Soarele straluceste in amurg.Frunzele se ridica si roiuri dezorientate .Mi-e dor de mare,de lungile priviri inapoi pe care le faceam adesea,atunci can inotam in larg doar ca sa fiu departe.Sa ma simt singura,sa pot sa gandesc orice...Sa stiuca ma aflu ata de departe de pamant,cu soarele deasupra mea stralucind,stiind ca sunt doar eu ,marea si iluziil.Oamenii care sunt inca la mal.Ma striga,dar eu nu vreau sa ma intorc...In calmul golfului imi zic:De ce masura iubirii este pierderea ei?
Analogie:Femeia cu parul de foc:Ti-am zis ca timpul vindeca tot!Iar noi oamenii nu intelegem de ce ni se intampla tot felul de lucruri,pentru ca am crezut mereu ca totul este cum ar trebui sa fie.Nu mi-a pasat ca singura trebuia sa -mi fac viata,ci am lasat-o sa curga...El:te rog!Fata cu parul ca focul:Nu!El:Dar..Fata cu parul ca focul: te iubesc!Uita ce am zis!Timpul vindeca totul...

Va urma..

Repulsia

Conturul i se pierdea in intuneric in timp ce se adancea in umbra.Strania umbra care i-a fost lumina pana acum.Asa cum o strabate fiorul negrului adanc intiparit in pielea alba,socanta.Bratele i se pierdeau si ele parca insangerate in alternanta de culori,menite sa o evidentieze.Nu intelegea intunericul pentru ca i-a fost frica sa-l strabata...asa cum si luminii ii este frica sa-l strabata...Probabil ca a ajuns acolo in lunga reprimare a amintirilor..Nimeni nu se pricepea bine la reprimat amintiri neplacute.Ea era soare acolo unde oamenii vedeau umbra,acum e doar o umbra.Voia sa lesine acolo unde nu putea accepta adevarul,prea dureros,prea aberant sa-l vrea.Cum sa isi ascunda fata incat sa nu o mai vada,cum sa se ascunda de ea insasi cand era chiar acolo.In ea....Sa se sfasie,scrasnind de durere,apasand adanc pe coaste pana o dureau degetele de efort?Sa faca un lucru necugetat si copilaresc pentru ca nu intelegea....?Era atat de scurt timpul si atat de multa durere insignifianta care o rupea pe dinauntru,ii mutila sentimentele intr-un amalgam de ura si repulsie...Mai bine se inchidea.Si asta a si facut...Imi da fiori..

Departe

Inchidea ochii doar pentrua nu mai vedea oroarea.Pleopele i se strangeau cu putere ca intr-o menghina,sporindu-i durerea.Simtea arsita ca dintr-un cazan cu smoala si se zbatea si se zbatea in neputinta...Pielea ii ardea si se simtea devorata pe dinauntru.Inchide din nou cu disperare ochii,erau acum si mai aproape.si cheia nu era la ea,cauta ceva de care sa se agate.Si aici nu mai era vorba de speranta,ci de ochii lui,poate de figura lui,ce o privea si acum cu dispret.Se simtea murdara de vina si incapabila de fi iertata.Dar el vine,si o ridica.Atunci disperarea o cuprinde cu totul,si totusi ea nu deschide ochii.Sa vada...credea ca au luat-o,demoni mici si rai,dar era el cum de nu-si dadea seama...O tine asa,pe brate nestiind ce sa faca.Nu era sigur si nu stia de ce venise.O ridica la nivelul lui si ii propteste capul pe umar.Perle de lacrimi rasfirate pe jos,sunetul lor ascutit loveste podeaua.Linistea de mormant se amplifica si se sparge in lacrimi reci si multe...E timpul sa uiti,Otilia...

Si-a cusut buzele cu ata alba...

Pentru ca asa este ea,pentru ca nu o iubesti si nu o pretuiesti.Pentru ca e perfidea si rautatea ii curge prin vene.Pentru ca nu a iubit si nici nu o face,pentru ca stie sa umileasca sa te faca sa stai la locul tau.Pentrru ca e constienta de fiecare interes,de interesul dintr-o relatie.Uraste cum nu ar trebui pentru ca nu stie cum sa nu-i pese.Cateodata aripile se rup.S-au asta zice toata lumea.Ca are aripi si ca zboara.Si mai zic ca zboara singura,mereu singura.S-au zic ca zboara singura pentru ca lasa in urma,pentru ca stie cum sa lase totul in urma.Cui sa spuna ce vrea,cand nu stie daca ceilalti oameni o fac.Credeai ca asa gandesti si tu,de fapt nu credeai ci vroiai sa crezi.Si ce-ti inspira asta.Nimic.Pentru ca ziceai ca ai invatat ca lucrurile astea nu se inspira ci se nasc.La tine doar au murit...Le-ai starpit.Si m-ai ziceai ca ai invatat,de fapt ai pierdut.Si sti ce au mai zis,au zis ca nu s-a nascut ci ca a venit.Si era singura.Doar Bergamonte era acolo...

Phantasmagoria

Sufletul sau inchinat lumii,prins in lanturile proprii,vrand sau nevrand,nu era al lui.Nu mi-ai zis niciodata ca pe mine ma placi.Nu mai luat de brat sa fugim,nci nu mai imbratisat...Unde s-a dus binele?Am sa-ti spun eu:S-a dus in ochii tai ...si tu l-ai pierdut.De ce nu-mi ceri compania cand o vrei?De ce nu-ti scoti odata copilul ala din tine?De ce nu dansam cand sti ca de fapt o sa te fac sa stai langa mine?Cat de mult vrei de fapt?Unde te duci cand esti singur?Cum de esti atat de fericit cand inima mea e sub greutatea suferintei..Unde te duci cu inima rupta?Ce faci cu ultima bucata ramasa?De unde sti cand se duce lumina?Uite-te in ochii mei si spune-mi tot.Sti de ce n-ai face asta?Ori pentru ca nu-mi vezi ochii,ori pentru ca te pierzi.In ochii mei.Si-n parul tau cret pe care il iubesc.Asa te iubesc...Acum zi-mi.Zi-mi tot..

Orizontul nefericit

Vreau sa ma lasi in pace!Dar n-ar trebui sa ma lasi,ar trebui sa sti ca nu vreau.De ce nu-mi citesti gandul neauzit....Ar trebui.Spune-mi,te-ai gandit vreodata ca cineva are o inchisoare in suflet?Ca cineva nu are o singura intrebare pentru miile de raspunsuri pe care tu le ai pregatite...Ca nu exista un sens in ce e,ce crede,ce vrea?Ca se simte la fel de mica ca o particula de praf si la fel de murdara de vina,sau poate mai mult decat o lume intreaga,si ca e acolo de fiecare data fara sa intrebe macar o data de ce?Ca a jurat ca nu va mai deschide niciodata geamul camerei verzi si acum e larg deschis?Ca arunca libertatea pentru propiile lanturi?Ca e gata sa asculte la toate cuvintele pe care tu nu le sti si sa pastreze tot ce tu nu vrei sa daruiesti?Te-ai uitat vreodata prin fereastra cu gratii de otel?